girls, behave!

la birou am un sef… poliglot! mult am stat pana sa gasesc rima la vorba cantecului, dar asta e adevarul… seful meu e superom, and I can certify that in various foreign languages! [noroc ca nu stie de blogul asta ]

ieri ne-a luat deoparte pe mine si pe colega mea – surate-ntr-ale limbilor ascutite – si ne-a facut instructajul: deci fetelor, fiti si voi mai prietenoase cu omul asta nou, ca ramane la noi! tipu’ e mai timid asa, da’ intrati si voi in vorba cu el!

varianta arhivata: girls, behave!

gata, sefu’! ‘traiti! nu degeaba scrie pe tricoul meu, de la B’estival incoace, Fericit sa ajut!

it’s a dirty job, but someone’s gotta do it!

dez-a-ma-gi-re… ce cuvant misto… da’ de ce oare se tine scai de mine de la o vreme incoace?!

ce anume declanseaza dezamagirea? o amagire in prealabil, clar! si cu cat omul responsabil cu amagirea e mai fraier, cu atat amagirea mai mare, iar dezamagirea taman direct proportionala cu aceasta! cauza si efect, ce mai!

pentru a umaniza nitel procesul, sa introducem si ceva personaje:

fie A om prost si B om frumos. A va fi dezamagit de B direct proportional cu resursele investite pentru ca B sa-i para om frumos, ca atare A om prost.

simplu, meschin si matematic.

pe de alta parte, dezamagirea e un proces perfect sanatos, e chiar o forma (usor bolnava) de introspectie, te face sa-ti recalculezi din cand in cand capitalul afectiv si te infraneaza din a mai juca la bursa cu acelasi avant, ceea ce gasesc eu ca nu-i un lucru deloc rau… cu totii avem nevoie de o buna gospodarire emotionala din cand in cand, dezamagirea e femeia de serviciu a sufletului… it’s a dirty job, but someone’s gotta do it!

prietenul adevarat racoare-ti face!

eu sunt studenta. eu stau la camin. mie-mi place la camin

mai ales vara asta, pentru ca stau in regie, vorba unui prieten – nu ma las pana nu incerc toate caminele din Bucuresti – dar aici imi place… nu e verdeata din Agronomie, nu e pustietatea din Baneasa, in schimb sunt doi baieti care fac echilibristica la etajul patru cu un cutit, o rola de scotch, o rola de folie de aluminiu si ceva injuraturi prietenesti… logistica indestulatoare, logica impecabila

si ce fac eu in timpul asta? sunt baiatu’ de la butoane, omul cu muzica, sucul rece si incurajarile: lasa, ma, ca nu-i rau daca-i lipit mai stramb, tot racoare face!

vorba ceea: with a little help from my friends

vremea mea si vremea lor… vremuri…

ma uit duios la bobocii de anul asta… pe de o parte mi-s dragi ca sunt asa activi pe forum, pe de alta ma supara ca sunt asa panicati… incerc insa sa-i inteleg, si nu prin prisma propriei experiente – pentru ca n-am mai avut emotii la un examen de prin clasa a zecea… – ci printr-o sfortare de empatie, un exercitiu de altfel bine venit

puisor de luna

randurile astea au cu o luna si 21 de ani mai putin decat mine, ca atare menirea lor e de la sine inteleasa

a self-centered, self-sufficient, self-help(less) blog, just another one of ‘em blogs, si asta doar pentru ca intr-o lume de anonimi cu totii tanjim dupa identitate

greu mi-a fost sa gasesc client de blog gratuit pe care licurici sa fie liber… chiar ma gandeam la vorbele Mihaelei Nicola in timp ce descopeream inca o ferestruica de “scuze, da’ a fost altu’ mai luminat inaintea ta!”… ce zicea Mihaela Nicola? ca e misto sa ai brand personal si ca e recomandat ca numele tau sa faca parte din acesta, pentru o vizibilitate cat mai mare, altminteri esti pasibil de schizofrenie virtuala

acum stau si ma gandesc… multumesc, tata, pentru numele de familie, nu mi-e rusine cu el nici in moschee, dar daca ma chema Vasazica – de exemplu – cat de credibil mai era oare brandul meu personal?